sâmbătă, 28 februarie 2009

o luna...


acum o luna pe vremea asta eram in masina cu ai mei...lasand in spate mult iubitul meu Brasov...imi venea sa plang cand ma gandeam la oamenii dragi pe care ii paraseam...fizic, nu emotional...si in acelasi timp imi zburau mii de ganganii in stomac...numaram orele...minutele...kilometrii...voiam sa ajung pana la ora 17 in Iasi...atat...afara era mohorat...era ceata si prin unele locuri ploua...la fel ca in ziua in care hoinaream singura pe strazi in Brasov, cu rucsacul de munte in spate si cu ziarul deschis la rubrica de imobiliare intr-o mana...in cealalta tigara si telefonul...acum o luna stateam comod in masina ticsita de toate lucrurile mele...ingramadite care mai de care in geamantane si saci si sacose...de fapt nu ma interesa nimic decat sa ajung mai repede in Iasi...
ma uimeste ca a trecut o luna...si ma uimeste tocmai pentru ca nu am facut nimic in timpul asta...nimic constructiv adica...ma uit in jurul meu...camera e un haos...haine pe jos...haine pe celalalt scaun de birou...haine pe bicicleta de fitness care e pe post de cuier de cand am primit-o cadou...langa ea, jos, o cutie cu materiale pentru poiuri...pe birou zac fel si fel de carti incepute si de hartii scrise cu calcule si planuri de vacanta...telefoane ne-mai-deschise de cine-stie-cand...li s-a terminat bateria si nu m-a interesat...tocul ochelarilor...ipodul imprumutat...o oglinda...un mini cos de gunoi de birou picolino...de lampa arhitect atarna ingerasul blond primit cadou...
printre jaluzele razbesc raze de lumina...ma intreb de ce nu le ridic sa intre tot soarele si sa ma orbeasca? am reusit sa dezlipesc vechi postere de pe pereti si sa lipesc niste poze...proiectul nu e nici macar cum terminat...langa pat e o sticla aproape terminata de apa plata si una de suc...langa o crema de maini ce mai are putin si termina si ea...zaresc sub birou punga de cadou...ha...ce ironic si stupid sta ea asteptand acolo...nici ea nu stie ce...in vechea geanta de la camera foto zac fel si fel de maruntisuri care nici macar acum nu le-am gasit locul...intr-un cuvant...camera e vraiste...dupa o luna de locuit aici camera e vraiste!...oare pentru ca nu am intentionat niciodata sa locuiesc in ea? nu stiu...dar orice as face nu pot sa o aranjez...nu pot sa o termin de aranjat...
a trecut o luna de cand m-am mutat back home...si abia acum realizez ca nu mi-am anuntat toti amicii...si nu m-am intalnit decat cu cativa cunoscuti...a trecut o luna si nu am vorbit macar o data cu parintii mei asa cum se cuvine...nu am luat nici macar o data masa cu ei, ca in familie...mai interesant e ca nici nu imi pasa...ii evit...si ei incearca disperati sa ma vada...imi joc jocul in continuare...sunt pe nicaieri, am treaba...si pentru ei sunt fericita...mereu zambesc...hell, who am I fooling? nu mai am aceeasi voce in telefon...nu mai vorbesc la fel de mult...nu imi mai zambesc ochii la fel de frumos ca inainte...si imi irosesc aiurea toata energia...intre patru pereti albastrii...
nu. nu regret ca m-am intors aici...daca ar fi sa dau timpul inapoi, m-as mai intoarce o data...chiar daca as sti ca voi ajunge fix in punctul asta...
in fine...a trecut o luna si imi imaginam acum o luna ca peste o luna voi sarbatori ca a trecut o luna...pe dracu...ma uit la un film ce ma intristeaza si ma enervez pe razele ce intra tiptil printre jaluzele...imi amintesc de emotiile placute de acum o luna...si imi amintesc ca odata mi-ar fi placut sa ma invite cineva in oras to celebrate this event...dar asa...ce sa fac? as merge la inot...mi-e dor sa ma balacesc...nimeni nu vrea sa mearga la inot...it's like no fun by myself...as iesi in parc sa ma dau in leaganul meu...dar mi-e ca o sa ma apuce melancolia si nu vreau...e prea frumos afara ca sa ma intorc spre ploile launtrice...noh, nici macar nu mai visez ca din senin ai sa ma inviti la un ceai in oras, cum ar fi fost frumos...I've just let it all go...

vineri, 27 februarie 2009

sezonul vinovatilor...


clar...e sezonul oamenilor tristi...si/sau deprimati...care mai au putin si te improasca cu apa din ochi...ai spune ca ne chinuim cu totii sa imitam cerul...vad in jurul meu oameni carora le e greu...si care sufera...ma intrebam daca ei sufera mai mult sau mai putin decat mine...si apoi am realizat ca ei sufera diferit...fiecare dintre noi suferim diferit...avem motive diferite...traim la intensitati diferite...pe durate diferite si intr-un mod diferit...

e sezonul despartirilor...in luna asta in care cica se sarbatoreste de doua ori Iubirea...ironic, dar oamenii se despart...se cearta...sunt tensionati...parca ne-ar apasa cerul asta gri pe toti si ne apropie din ce in ce mai mult de asfaltul asta si mai gri...totul e gri...bacovian...apatic...ne sfartecam unii pe altii, lovindu-ne in suflete...acum as prefera o lovitura de spada peste tendoanele palmei decat sfartecarea asta launtrica...durerea fizica iti arata ca existi...durerea launtrica iti arata ca simti...ca de fapt traiesti...ce bine ca am suflet...altfel ce m-ar mai durea?

poate ca exagerez...dar de vina sunteti si voi, oamenii din jurul meu...caci si voi sunteti intr-un rahat la fel de mare si de frumos ca si al meu...de vina sunteti voi pentru ca reusiti sa ma intristati cu povestile voastre...si asta pentru ca tin la voi si nu pot sa nu empatizez...durerea voastra devine un pic si durerea mea...peste durerea mea...din ce in ce mai multa...Da! de vina sunteti voi pentru ca va despartiti de iubitii si iubitele voastre...de vina sunteti voi pentru ca sunteti parasiti si/sau parasiti pe cei de langa voi...daca nu cu fizicul, atunci cu sufletul...de vina suntem ca simtim altfel persoana de langa noi...de vina suntem ca nu apreciem cum trebuie sau ca apreciem prea mult...de vina suntem ca doar noi putem avea feelingul ca am putea trai toata viata langa persoana respectiva...cand persoana de langa noi e ingropata in alte treburi mai importante decat noi si nu are timp pentru astfel de feelinguri...

in loc sa ne intalnim sa ne simtim bine...sa zambim...sa facem traznai...sa depanam amintiri frumoase din zile de vara...in loc de toate lucrurile distractive si antrenante...noi ne intalnim ca sa plangem unul pe umarul celuilalt...sa stam care mai de care mai apatic...care mai de care cu o faţă mai lunga...ne luptam pentru castigarea titlului de "Cel mai nefericit om de pe planeta"...si il castigam, la egalitate, cu totii, pe rand..."dar stai sa vezi ce mi-a spus mie"..."eee, eu am patit-o altfel"..."mi-am luat-o rau in bot"...eu simt ca ma rup visceral in mii de bucati ce sunt apoi invartite de un vartej...si doamne fereste de se loveste una de pereti...e crunt..."azi dimineata am adormit plangand"..."ce frumos era cand adormeam in brate"..."si n-aveam voie sa gesticulez"..."lui nu ii pasa de tine, ia-ti gandul"..."ai rabdare"..."o sa treaca"..."va fi bine"...zambim mecanic si ne dam sfaturi pe care nici noi nu le putem pune in aplicare...ne spunem intre noi ce ne-au spus si noua altii sa ne imbarbateze...ne spunem tot ce am negat la randul nostru de la altii...we pay it forward...desi intelegem exact prin ce trece cel de langa noi...dar continuam cu sfaturile poate mai lucide ale altora...poti sa-i dictezi mintii, dar cum sa-i dictezi sufletului?

vad in jurul meu oameni care se duc din ce in ce mai in jos in rapa asta intunecata...dar inca pot sa ii vad...asta ce-o insemna? ca iesim sau ca ne afundam impreuna?

ma uitam mai devreme cum imi scriu mainile cuvinte care nu mai ajung sa fie procesate acolo sus...ci ies direct din suflet afara...pe buricele degetelor...in cuvinte negre pe foi virtuale albe...ciudat pe tastatura mea e invers...sunt litere albe pe fond plastic negru...o lume de contraste...de bine si rau...de zambete si lacrimi....de bucurii si tristeti...de cer senin si nori...am trait prea mult cu sufletul ultimul timp...prea multe tristeti...de-ale mele...de-ale voastre...si de-ale noastre...

azi e vineri...si m-am simtit toata ziua ca sambata...ce mai e sambata daca nu o utopie atunci cand nu ai nici un program dupa care sa ai notiunea lui luni-marti-miercuri-joi-vineri? ma simt ca intr-o sambata continua...precedata de o vineri ce s-a intamplat acum cateva luni bune in anul trecut si urmata de un luni ce nu se stie cand va aparea...

miercuri, 25 februarie 2009

White Horse...





White Horse...un loc drag de care mi-e dor mereu cand nu e vara...la White Horse merg atunci cand vreau sa plec in lumea mea...mi-e dor de vara...mi-e dor de o vara intreaga la Cal...mi-e dor de sentimentul unic care mi-l provoaca terasa asta...mi-e dor de anumite persoane de la White...of, cate trairi...cate nopti pierdute spre gasirea unor prieteni dragi in acompaniament muzical placut...cate persoane interesante am cunoscut...cate lichele...rad si acum cand imi amintesc cum ii dadeam suturi punkerului care cazuse lat de beat dupa boscheti...nu mi-a dat nici pana acum banii...si nici nu o sa mi-i dea...nici nu imi mai pasa...
sunt trista si deprimata si apatica...avea dreptate cine mi-a spus asta...si sunt asa de trista incat daca tot sunt trista, as vrea sa fiu macar la White...acolo pana si tristetea trece altfel...nu numai timpul...acolo daca esti trist, te ia unul altul la o vorba, la o caterinca si mai uiti...sau iti mai trece...
mai face nea Nicu o poanta...mai face Alien vreo boacana si radem pe infundate, pentru ca doar cunoscatorii stiu...e inside joke...povestiri despre calatorii si lucruri interesante cu Ionut...filosofii blonde cu Cristi(Cheloo) si chicoteli cu fratesu Andrei (Piciu)...surprind o privire cu giumbusluc de la Coco, care se uita "frumos" cu pleata in vant...il vad pe Gorzo cu gura pana la urechi dansand haotic prin multime...vine Catalin si ma ia in brate si imi spune ca sunt blonda naiva...imi spune o vorba de duh si imi da un sfat...il vad pe Dan linistit la o masa sau pe un scaun pe scena...sictirul inconfundabil al lui Ren care ma face mereu sa rad...sa suspin putin dupa Pletila cand ma mustruluieste cu sticla aia de vin de acum 2 ani...hi hi...mi-s dragi astia doi din urma...aerul de superioritate al lui Alex, care de fapt e un tip foarte fain daca te lasa sa te apropii putin de el...port o discutie despre arta si pierderea vremii cu Olteanu...ma cearta si ma zgaltaie Vlad ca sa revin cu picioarele pe pamant...mai rad putin cu Panaint si ne plangem unul altuia...iti mai tragi palme cand il vezi pe Robert in stilul lui caracteristic...
mai dai o tura de terasa...hop...si dai de Coasca care e obosit, dar tot zambeste...si scumpa de Ioana...o Rama mica tine mereu o bere in mana si imi spune ca ii sunt draga si ca ii plac ochii mei...Emo care nu e emo...mai rad cu M de haremul lui de gagici , povestindu-ne indragostelile...port o discutie inteligenta si interesanta cu Andrei la 4 dimineata...rad si plang cu Laurentiu in timp ce canta Cranberries, acolo in lumea lui si aici in lumea noastra...Milica imi dezvaluie latura lui artistica, chiar e un baiat fain...Iulica da iar din pleata frenetic pe Basu si cu toba mare...toata lumea buna se aduna in fata scenei pe Warriors of the world united...in umbra marelui urs...cantam cu totii si ne urcam pe mese...mai spargem un pahar si mai dam din pleata...e dezmat...si fetele vesele: Ioana, Carmen si Simina care sunt puse pe sotii si care nu se mai satura nici ele de White...cum sa nu razi cu ele? dimineata sa rasara soarele sa ma gaseasca pe terasa exterioara la un vin cu Basu...sa ma miorlai cu Cristiana si cu Ioana ca 3 pufisori cu botic care se topesc de cald...sa ma ia in brate George Roackereee si sa stao la povesti cu Horatiu care spune ca am ochii blanzi...sa stau la cioace cu toti oamenii astia...
mai tragem o poza...mai bem o bere la pahar...acum nu-mi vine sa beau nici un alcool...nu e deloc fun daca nu e la White...hac!
mi-e dor de White Horse...mi-e dor de voi...
popcorn! popcorn! bem bem!

luni, 23 februarie 2009

Primii pasi...


E inceputul unui nou blog...in care am sa incerc sa-mi refulez stresurile...neintelegerile...am sa improsc cu probleme si perspective...vreau sa fie blogul cu intamplari amuzante...sau mai putin amuzante...vreau sa fie locul in care sa ma cert cu lumea, cu societatea si comunitatea...si in care ma cert cu mine insami...e un inceput in amintirea celui care s-a sfarsit...blogul care l-am crescut 3 ani de zile si care a devenit mai mult un jurnal intim...blogul lui Ralucz a murit...long live blogl lui Ralucz...am zis!