cuvinte...

Mai tii minte cand am invatat sa scriem, cata grija aveam? cata pasiune puneam in fiecate codita sau caciulita, cat timp petreceam pentru a scrie o propozitie sau pentru a rezolva un calcul, cat suflet puneam intr-o compunere de clasa intai...mai tii minte cum scrisul chiar ni se parea o arta? nu neaparat prin ce transmitea el, ci prin simpla lui transpunere fizica...caligrafia...exercitiu de indemanare, control si rabdare...mai tii minte cat eram de fascinati cand umpleam o coala de caiet cu propozitii in litere mari, chinuit uniforme si rotunde? ce nebunie era daca depaseam liniile din caietul de dictando, facand un "z" prelungit dupa forma "g"-ului...Mai tineti voi minte cum umpleam foi intregi de A4 cu esee la romana? cum scriam pana ne dureau incheieturile, ne transpirau degetele si ne amorteau coatele pe masa? cum miroseam pasta de pix intinsa in cuvinte pe foaia alba de hartie? eu imi cautam mereu pixuri care sa scrie gros si "moale"...mi-au placut mult pixurile alea ieftine de le gaseai la chioscurile de ziare...alea transparente cu plastic albastru in capat...n-am sa uit insa niciodata primul meu stilou...subtirel, verde inchis, cu penita aurie...el m-a invatat sa imi pun gandurile pe foaie...il mai am si acum, dupa 16 ani, spart in capat, intr-o cutie, langa o sticluta de cerneala albastra "Pelican"...
Acum scriem cuvinte negre pe coli albe virtuale...in loc de stilou sau pix avem o tablie dreptunghiulara in care sunt incarnate litere si cifre, dintre care ne alegem semnele ce ne formeaza cuvintele...nu le mai cream, ci le alegem pe cele deja existente...nu mai e pasiune...nu mai e aceeasi satisfactie ca atunci cand ramai cu teancul de foi scrise de mana, cu durere de incheietura si de degete...nu mai simtit fizic presiunea scrisului...

azi am redescoperit bucuria de a insira cuvinte cu pixul pe foaie...

fuga de sine...

e atunci cand zambesti cand esti trist...atunci cand te arati serios dar tu te simti cel mai fericit...cand pleci de acolo de unde n-ai mai pleca niciodata...cand iti bei mintile alaturi de oameni dragi cu care mai degraba ai sta la povesti...cand renunti la prieteni pentru a fi cu nimeni...cand pleci de undeva pentru a ajunge nicaieri...cand te arati indiferent la toate din jurul tau...tie de fapt iti pasa prea mult ca sa iti mai pese...
atunci cand pleci in fiecare vara sa lucrezi la aceeasi terasa de la mare...cand cauti mereu aceeasi senzatie pe care ai simtit-o acum 3 ani...cand te cauti mereu pe tine cel de atunci, uitand ca nu mai esti decat cel de acum...cand iti pierzi pasii printre mese si banci vechi la care stau oameni noi...
si te regasesti in dimineata lor si-n noaptea ta...cu muzica in urechi...
si lumea nu stie mai niciodata cine si cum si de ce esti tu...doar unde...

sunete...

Tanti G. are greieri in bar...
acum ceva saptamani bune dicutam cu un nou amic despre micile bucurii ale vietii...cum ar fi mirosul...pamantului udat de ploaie...padurii cand se topeste zapada...primelor flori de primavara...aerului rece de iarna sau briza verii...pentru ca altfel miroase a iarna si altfel miroase a toamna...
azi dimineata, iesind din tura de 24 am sesizat pentru intaia oara ca barul 2 canta...si nu era muzica din difuzoare...si nu erau frigiderele care bazaiau, ci acolo jos, undeva ascunsi, cantau greierii...asa de frumos incat m-au izbit vizual vacantele de vara la tara...acolo unde totul era o liniste, o lipsa de griji - pentru ca la vremea aceea nu cunosteam semnificatia grijilor -, o sumedenie de emotii si trairi care te transpun intr-o cu totul alta dimensiune...departe de stresul urban, de zgomotul si praful orasului, de chirii, intretineri si alte acareturi din astea...departe de bani, aglomeratie, zapaceala, imbulzeala, ghionturi si calcaturi pe bataturi...sa auzi greierii cantand la 6 si ceva dimineata intr-un bar al unei terse rock n' roll de pe litoralul marii negre...e absolut demential...simteam cum calc desculta pe iarba si cum imi bate vantul prin parul incretit de apa sarata...si rochia se juca si ea pe aceleasi ritmuri...
nu era nici vant, nici iarba, nici rochie...doar par ondulat si blond, ochi obositi si rosii...si un bar parasit in zori de toti clientii veseli...tanti G. dadea afara cu matura urmele pasilor lor rataciti...eu faceam o bratara din ate pe banca din fata...
cine si-ar imagina in timp ce sta la coada sa-si ia o bere, ca acolo sub bar canta greieri?...
unul din micile lucruri care ma fac sa zambesc si sa spun impotriva tuturor ca la vita e bella...
buongiorno principessa!