where do you live your life...

cand stateam pe Toamnei...strada Toamnei...era vara...si totul era easy like sunday morning...toate veneau si/sau plecau cu usurinta si naivitatea aerului cald de vara...nimic nu era prea serios...nici macar chestiile serioase...totul se rezuma la o disctractie continua, daca nu pe toate planurile, atunci macar pe cate un plan, alternant...toate problemele pareau a intra pe o ureche si a se ascunde undeva acolo inauntru, dandu-ti impresia ca au iesit pe cealalta ureche...in orice caz nu erau accesibile mintii si nu erau, prin urmare, supuse procesului de analiza/acceptare/constientizare/interiorizare/rumegare/solutionare...se depozitau toate intr-un sertaras acolo in cap pentru a astepta frigul, cand nu mai cauti distractia de afara si te uiti mai des inspre interior...cand stateam pe Toamnei raspundeam la toate cu veselia soarelui pe chip si nimic nu ma putea atinge din starea de beatitudine in care ma minteam...cand stateam pe Toamnei nu ma gandeam nici o secunda ca va veni toamna candva inapoi...urma sa fie un cald continuu si o mare boemitate...
acum stau in Scriitorilor...in cartierul scriitorilor...si simt ca a reinviat in mine setea de a citi si de a scrie...mi-am cumparat o sacosa plina cu carti pe care abia astept sa le citesc...am mai imprumutat doua de la varamia si 2 de la alta prietena...langa patul meu de aici ma vegheaza o biblioteca ticsita de carti...20 de rafturi pline pana la refuz de carti de toate soiurile...intr-o zi mi-a picat privirea pe titlul "Ghidul nesimtitului"...aseara am descoperit "Igiena sexuala" asezata fix pe raftul de langa capul patului..."Anii" Virginiei Wolf ma cheama obsesiv..."Jan si Jana" imi fura in fiecare zi privirile...am sa le citesc...dar mai intai trebuie sa le citesc pe cele imprumutate...si sacosa de carti proaspat cumparate in prima zi ploioasa de toamna...de cand m-am mutat in noua casa...chirie, pardon...mi-am promis sa scriu mai mult pe blog...imi placea cum era acum 2-3 ani cand scriam zilnic...cand mereu gaseam chestii care ma intrigau sau mi se intamplau fel si fel de lucruri minunate sau ciudate pe care nu voiam sa le uit...de cand stau pe domnul Caragiale mi-am promis sa scriu mai mult...pana la urma e si asta o varianta de a ma regasi...
acasa parca mereu trece timpul greu...zilele sunt interminabile...noptile o Eternitate...acasa totul e parca ireal...si mai niciodata nu fac ce imi propun...vin incarcata psihic pentru a face fel si fel de lucruri si a ma intalni cu fel si fel de oameni si sfarsesc prin a dormi toata ziua sau a lenevi cu ochii in filme...cand merg acasa am mereu senzatia ca "mai eee timp"...
si acum ma intreb daca suntem subconstient influentati de locul in care stam...si ma refer la numele strazii sau a cartierului...?

oare daca stai pe strada Soarelui esti shinny-happy-people?

Melodia saptamanii...

Nicu Alifantis - Ce bine ca esti

Du-mă, fericire, în sus, si izbeste-mi
timpla de stele, până când
lumea mea prelunga si în nesfirsire
se face coloana sau altceva
mult mai inalt si mult mai curând.

Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt!
Doua cântece diferite, lovindu-se amestecindu-se,
doua culori ce nu s-au văzut niciodata,
una foarte de jos, intoarsa spre pământ,
una foarte de sus, aproape rupta
în infrigurata, neasemuita lupta
a minunii ca esti, a-ntimplariï ca sunt.

cum de putem iubi asa repede?

cum poti sa iubesti atat de mult fara cunoasti persoana de prea multa vreme?

mi-am tot pus intrebarea asta in ultima vreme...si pana acum cateva zile, cand m-a izbit asa dintr-o data in mijlocul unor ganduri ce nu au nici o treaba cu subiectul, nu reuseam sa gasesc vre-un raspuns logic...stiu ca in iubire nu trebuie sa cauti ratiunea sau logica...ca ar fi absurd...dar de cand ma stiu m-am chinuit sa imi explic diverse treburi...de ce sa nu ma intreb "de ce?" si in cazul asta...
ramai uimit cand simti cum se nasc in tine sentimente pe care nu le-ai mai avut niciodata...ramai prost cand esti constient de ele si de puterea lor...si in acelasi timp si de faptul ca tu de fapt nu cunosti persoana respectiva decat de foarte putin timp...cateva saptamani...sa nu-ti tragi palme cand iti vine sa spui pentru intaia oara "te iubesc" unui om pe care il stii de nici 360 de zile? si pe de o pare iti aduci aminte de mitul iubirii la prima vedere...si apoi rationalizezi si iti spui ca aia nu e iubire, ci indragosteala, ca iubirea presupune mult mai multe chestii, presupune macar o evolutie in timp si in sentimente...dar nu spunea un nene odata ca totul e relativ? si timpul e relativ, deci sunt indreptatita sa spun ca iubesc, chiar daca nu a trecut mult timp...da, hun, se stie asta...nu imi trebuiesc ani de zile sa pot sa iubesc, poate unora le e de ajuns o luna...sau altora o saptamana...

si m-a izbit...cum poti iubi asa de repede? simplu...nu iti trebuie o viata sa descoperi in omul de langa tine toate lucrurile pe care ti le-ai dorit vreo data in "jumatatea ta"...poate ca ti-e de ajuns o luna sa aflii ca omul asta e fix ceea ce iti doresti, ca le are pe toate...si poate ca din momentul in care ai constientizat treaba asta, toate defectele lui sunt anulate by default...poate nu conteaza nimic altceva decat ceea ce ai vazut deja in el...poate ca nici o rabufnire isterica de-a lui nu te va speria, nu te va supara...vei stii ca el e tot el cel care le are pe toate cele pe care ti le doresti tu...si esti fericit ca exista si ca l-ai intalnit...si lui, bineinteles ca ii va fi greu sa te creada ca il iubesti, dupa asa putin timp...pentru ca el poate nu poate sa te iubeasca asa de repede...sau poate ca el nu te va iubi niciodata...