vreau !

tinandu-se strans de mana, se uita in sus cu o privire blanda care nici nu ar trebui sa fie insotia de cuvinte..."vreau"...spune copilul parintelui care il priveste parca mult prea de sus...parca s-ar ruga la cer...prin magazine, copii vor tot felul de lucruri...roaga frumos, cu privirile lor cu ochi mari si rotunzi...sau apeleaza, inconstient, la tehnici de manipulare...se dau cu fundul de pamant, bat din picior, se incrunta, tipa, plang, dar in nici un caz nu se desprind de locul cu pricina si, cel mai probabil, nu il lasa nici pe parinte sa se desprinda prea usor de acolo, cel putin nu fara sa atraga privirile tuturor...
inca de cand eram mica ma intrebam de ce unii copii se manifesta asa...de ce se chinuie sa faca scene din astea oribile fata de parintii lor pentru a obtine un sirag de gume de mestecat colorate, sau o jucarie...niciodata nu i-am inteles si am stiut ca niciodata nu am sa procedez asa...mie imi placea sa ma uit prin vitrine si sa merg acasa si sa visez la ce descoperisem...imi placea sa revin la vitrinele unde era ceva interesant, doar sa verific ca nu s-a vandut...mie imi placea sa stau intinsa pe pat, cu privirea in tavan si sa visez la cai verzi pe pereti...cand eram mica puteam face asta de dimineata pana seara...acum timpul parca trece mai repede...cand eram mica stateam minute in sir si desenam cu cioburi de sticla in caleidoscop...always a dreamer...
rar, cand imi placea ceva cu adevarat sau, dupa caz, cand imi era prea pofta...ceream si eu, totusi eram copil ca oricare alt copil...am incercat sa ma imaginez dandu-ma cu fundul de pamant si urland pana mi se da obiectul cerut...dar pur si simplu nu am putut niciodata sa ma pun in ipostaza asta...mi-ar fi fost rusine...rusine cu mine, rusine ca ii fac pe parintii mei de rusine, rusine de ce ar spune lumea, rusine de ce ar simti mama...ea care s-a chinuit sa ma creasca si sa ma invete tot ce e bun...nu puteam sa ma razbun tocmai pe ea...pe ea o intelegeam, simteam mereu ce simte ea...cand era nervoasa ma enervam si eu, cand zambea zambeam si eu, cand dormea, parca ma lua si pe mine somnul...cand eram mica imi placea sa fiu oglinda ei...imi placea sa cred ca sunt mama in versiune mai mica...stiam cat de mult seman cu ea...
si oricat as fi vrut si eu sa ma dau cu fundul de pamant si sa primesc obiectul cerut...nu ma puteam imagina pana la capat in scena asta...inca de cand eram mica am stiut importanta banului...stiam ce inseamna sa nu ai bani...stiam ce inseamna sa ai bani...si intelegeam inca de pe atunci care sunt prioritatile...mancarea, facturile, intretinerea, consumabilele aferente...si apoi mofturile...aveam cate putin din toate, de ce sa am toate jucariile? aveam cate ceva din fiecare...si cand vedeam ceva care imi place, remarcam subtil ca imi place lucrul respectiv...stiam ca mama aude si intelege din prima...si stiam ca va tine minte si ca imi va cumpara cand va fi momentul...nu avea rost sa o bat la cap atunci cu insistente plangacioase...stiam ca daca e, am sa am parte de ce voiam cand se va putea...
imi amintesc cum bunicii mei le spuneau vecinilor sau cunoscutilor cum ca ei discuta cu mine cum discuta cu un om mare...imi amintesc ca la 7-8 ani dezbateam cu ei pe teme de politica...si parintii mei la fel...mi-au vorbit mereu ca unui om mare...fara lugu-lugu, fara cuvinte stalcite just for fun, fara mataieli si maimutarii...imi vorbeau ca si cum se vorbeau ei intre ei...poate de aia si eu ma comportam altfel decat ceilalti copii...poate de asta nu am putut niciodata sa ma imaginez ca fiind copilul care se da cu curu de pamant ca sa primeasca o jucarie...ci mai degraba ala care spune o data si apoi asteapta...

mi-e dor sa-mi desenez visele pe pereti...
vreau un caleidoscop...